Stau pe scaunul de lemn,
Regretând boabele de struguri
Risipite printre degete
Atât de firesc,
Atât de leneş,
Atât de nãuc…
Reîncarnez starea de toropealã,
Închid jaluzelele ochilor
Ca sã nu mã înţepe
Vreun far al lumii
Cu fazele sale,
Când lungi, când scurte,
Mã prefac în moş Goriot
Şi…aştept.
E ora la care oamenii cred.
Ceasul e defect,
Clepsidrã nu am,
În soare nu ştiu sã citesc.
La ora în care oamenii cred,
Oile servesc cina pe iarbã,
Iar oierul iarna din traistã
Pe care a cules-o de pe pãşune.
Cu douã minute
Înainte de ora la care oamenii cred,
Bãrcile se eliberaserã de apã
Şi se adapostiserã aproape.
La aceeaşi ora în care oamenii cred,
Undeva zãceau vorbe de duh
Şi nimeni nu le gãsea,
Ca sã le salveze.
Ora în care oamenii cred
Nu e aşa cum o cred ei.
E goalã…
Fãrã minute, fãrã nisip, fãrã umbrã de soare.
