“5 ore cu Mario”
de Miguel Delibes
-recenzie-
Din colţul regretelor vii, un destin de femeie, numitã Carmen, împroşcat cu neajunsurile şi ifosele societãţii moderne spniole a anilor 1950, îşi elibereazã zbuciumul interior şi se destãinuie. Este destinul soţiei cu educaţie tradiţionalistã, conservatoare care, aspirând la o viatã modernã, trãieşte eşecul imposibilitãţii de a se adapta, datoritã dificultaţilor materiale şi, în percepţia ei, a indiferenţei soţului, Mario, faţã de lumea artificialã pe care ea doreşte sã o savureze.
Carmen, personajul central al cãrţii “5 ore cu Mario”, reprezintã cãrãusul unui trai mediocru, de aceea frustrãrile compun o mare parte din cugetul şi simţirea protagonistei şi o supun la chinuri lãuntrice inexorabile. Cartea prezintã monologul exterior al vãduvei Carmen, rãmasã fãrã bãrbatul pe care a jurat sã îl însoţeasca pânã la moarte, iar acum refuzã sã plece de lângã sicriul sãu. El şi-a încheiat pactul cu viaţa, fãrã sã se spovedeascã mãcar, “înmânându-i” nevestei pãcatele, resentimentele, vorbele nerostite, pentru a i le mãrturisi la capãtul coşciugului, timp de cinci ore. Douşzeci şi şapte de ani îşi mântuiesc existenţa în trei sute de minute.
Destãinuirile femeii mascheazã sentimente şi trãiri extrem de delicate, neîmpãrtãşite din cauza diferenţelor adâncite dintre cei doi soţi şi a concepţiilor divergente ale lor despre modernitate, josnicie sau stabilitate socialã. Verosimilitatea amintirilor din viaţa cotidianã, limbajul colocvial, elasticitatea limbajului, cursivitatea sunt doar câteva trãsãturi ale acestui roman realist. Dialogul dintre Carmen i Mario este retoric, fiind de fapt un monolog captivant, fluid, continuu, cãci tãcerea mortuarã a soţului este marcatã de impasibilitatea morţii faţã de sensibilitatea şi suferinţele femeii. Expresivitatea, intensitatea şi profunzimea emoţiilor sunt copleşitoare, determinate fiind de o memorie afectivã lucidã, în ciuda împrejurãrilor demoralizante. Fluxul conştiinţei rememoreazã amintirile eroinei în mod natural, surprinzãtor, sub forma celor o mie şi una de nopţi, infãţisând psihologia femeii dominate de complexe, care nu s-a resemnat cu platitudinea cotidianã.
Uluitor nu este doar monologul antrenant, misterios, viu, ci şi modalitatea de abordare a conştiintei protagonistei din perspectiva scriitorului, care este un barbat. Indrãznesc sã cataloghez acest procedeu drept un exerciţiu de empatie artisticã, inefabil, dar confesat în atâtea cuvinte miraculoase. Pasajele din Biblie prin intermediul cãrora Carmen face legatura cu trecutul sunt alarmante, exprimând acurateţea divinitãţii şi totodatã, imoralitatea oamenilor. Problemele de familie nedezbãtute de Carmen şi Mario şi-au revãrsat duritatea asupra amândurora şi, chiar dacã înţelepciunea biblicã îi ajuta uneori sã depãşeascã urmele de noroi, lipsa de comunicare şi de compatibilitate au fost mult mai accentuate şi i-au îndreptat cãtre eşec. Imposibilitatea lui Mario de a se spovedi înainte de a adormi în patul de veci este completatã de afectivitatea erodatã a soţiei sale care îl mântuieste prin confesiunile târzii şi totuşi, atât de intense. Aşadar, monologul personajului principal, Carmen, poate fi considerat monologul de spovedanie al soţului sãu.
Prezentarea propriu-zisa a mãrturisirilor femeii este completatã de panorama societaţii spaniole a anilor 1950, urmãrile vizibile în mod dramatic ale rãzboiului civil şi încercãrile de a se crea un mediu social modern, greu de tolerat pentru cei cu prejudecaţi. In acest sens, am selectat o frazã ce aprţine fiului protagonistei, care poartţ numele tatãlui, Mario, pentru a confirma existenţa unor zãcãminte socio-culturale involburate şi predominante: “Incercãm sã deschidem ferestrele. În nenorocita nostrã de ţarã nu s-au mai deschis ferestrele din prima zi a istoriei sale, fii convinsã.” Una dintre satisfacţiile pe care Carmen o visa împlinitã este achiziţionarea unui automobile, considerat de ea o necesiatate, depreciind utilitatea şi confortul mijloacelor de transport în comun aglomerate, populate de inculturã. Spontaneitatea reliefeazã alternanţa claselor formate în cadrul societãţii, suprapunerea lor, fãrã a se întrepãtrunde însã, fãrã a interacţiona şi fãrã a oferi posibilitatea relaţionãrii între ele. O lume deschisã, dar demolatoare a conceptelor demodate, orbitã de supremaţia luxului, închistatã în teama de inadaptabilitate şi decãdere.
Oralitatea este, am putea spune, un personaj însuşi, fiindcã întreţine discursul afectiv al femeii, nu-l cenzureazã, îl provoacã sã devinã din ce în ce mai cuprinzãtor, mai imprevizibil. Tot prin intermediul oralitãţii, noi, cititorii, descifrãm veridicitatea memoriilor, ne-o însuşim şi ne permitem sã o interpretãm în funţie de accesibilitatea la aceeaşi emfazã pe care o elaboreazã autorul.
Din colţul regretelor vii, un destin ucis de boalã îşi închide orizontul, îşi deconecteazã pulsul şi se cununã cu moartea. Este destinul soţului neputincios la dorinţele exagerate ale mamei copiilor sãi, Carmen, care se lasã îmbibat în veşnicia umanitãţii în cuprinsul celor “5 ore cu Mario”, transpuse într-un mod pãtrunzãtor, neiertãtor din punct de vedere al reproşurilor, mângâietor prin sinceritate şi claritate.
“5 ore cu Mario”, un curriculum vitae lãuntric al femeii analizate în urma transfigurãrii bãrbatului sãu din profesorul simplu, insensibil la nevoile soţiei, într-un trup neînsufleţit oarecare, tânguit de aceeaşi soţie iertãtoare.
