Se apropie miezul nopţii,
când toata lumea serveşte somn,
iar eu-ca întotdeauna-
îl invoc,
admirând tavanul.
Somnul e acea caricaturã
care se strâmbã la tine
ca la un orb
şi te lasã cu ochii în soare
când nu are chef sã îţi împrumute
şi ţie
ochelarii lui.
Tavanul e acea vieţuitoare
ce deţine uluitoarea putere
de a deveni,
peste noapte,
tot felul de creaturi,
ba cai verzi pe pereţi,
ba un vid interminabil şi negru,
care se deformeazã la fiecare privire,
ba un vis ameţit de obosealã,
uitat într-o scrumierã
cu lecitinã fumatã
pânã la ultimul chibrit.
A doua zi îl impachetezi frumos,
într-un plic,
mergi cu el la cutia poştalã,
spunându-ţi: am scãpat şi de ãsta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu