Femeia cu
clamã
aleargã de dorul nimãnui,
din ce în ce mai înapoi,
strigându-se pe nume
pânã işi aude vocea vorbind de una singurã.
Şi dacã altãdatã se întâmpla sã-i rãspundã
câte o întrebare, pe ici, pe colo,
de ceva
vreme, apa din plãmânii sãi
e din ce în ce mai mizerabilã.
Tace.
“Trãieşte-ţi
viaţa
ca un izvor”,
citise undeva.
“Trãiesc ca un izvor tulbure,
de dragul pãmântului.
”
Femeia cu clamã
se sperie de rouã,
nu mai crede în naturã.
Adoarme în scorbura sa,
pe o pernã din cactus,
primitã de ziua ei,
în ziua în care gustul de tort
n-avea niciun gust,
mirosea a zgomot şi amorţealã.
Se fãcea cã
braţele-i
zâmbeau
mereu a frunze,
cu pãrul frumos aranjat,
prea frumos aranjat,
prea femeie ca sã
nu doarã.
N-o mai las sã alerge nicãieri…
O scot la o
plimbare prin poezie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu